După absolvirea școlii primare și a liceului în orașul meu natal, Baia Mare, am urmat cursurile secției de pictură de la Institutul de Arte Plastice din Cluj, sub conducerea lui Mohy Sándor, până în 1955. La început m-a atras sculptura, și în 1953, când am participat pentru prima oară la Expoziția Regională din Baia Mare ca student la sculptură, am expus o pictură. În 1956 am devenit membru UAP și de atunci până în 1990 am lucrat ca profesor de desen. Pe lângă practica picturii m-au interesat teoria și pedagogia artei, întrebându-mă deseori dacă arta poate fi predată. Alături de pensulă și ulei, de multe ori iau în mână aparatul de fotografiat, care îmi permite să imortalizez oamenii, peisajele și monumentele extraordinare din regiune.
Nașterea mea la Baia Mare a determinat hotărâtor atitudinea mea față de artă: cunoscând opera marilor înaintași, accept conștient epitetul de „băimărean" și mă străduiesc să folosesc spiritul și modul de creație moștenit în acord cu cerințele și rezultatele epocii moderne. Urmărind acest scop — în calitate de conducător al Coloniei de Pictură Baia Mare, înființate în 1996 sub egida Episcopiei Reformate din Oradea — caut să transmit colegilor contemporani și urmașilor acest tezaur comun.
Păzitorul credincios al culorilor
Véső Ágoston s-a născut într-un oraș de poveste. Cel puțin astfel îl pomenesc urmașii pe acea Baia Mare, unde câmpia se lua la întrecere cu puterea munților, pentru ca natura jucăușă să le unifice într-un „peisaj" armonios. Priveliștea din Turnul Gotic Sfântul Ștefan seamănă cu două țesături diferite, apropiate prin câteva împunsături — arcul podurilor deasupra Sasarului — datorită voinței umane, în concurență cu opera Creatorului.
Véső Ágoston a venit pe lume în anul în care un ziarist din Arad, Károly Sándor, mai putea scrie despre Baia Mare: „Seamănă acest oraș cu o paletă mare. Munții înconjurători dau albastrul diafan, vegetația exuberantă strălucește în admirabile armonii de verde, din grădini zâmbesc trandafiri în vermillon și nu lipsesc nici ocrul, ultramarinul, albul, negrul și celelalte culori. Oriunde privește ochiul, absoarbe culori proaspete, parcă tot orașul ar fi creația unui pictor vesel, îmbătat de mireasma culorilor." (Scrisoare din Barbizonul maghiar. Vasárnap, 1931, nr. 13.)
Bogăția fascinantă a naturii din jurul orașului natal, întâlnirile cu maeștrii Ziffer, Mikola, Nagy Oszkár sau boema Sztelek Norbert, cu pași obosiți, dar cu mâini încă sigure, l-au îndreptat pe tânărul Véső Ágoston, locuitor al Străzii Pictorilor — nomen est omen — spre cariera artistică.
Istoricul de artă Gheorghe Vida caracterizează astfel bipolaritatea artei sale: „Véső Ágoston se dovedește astăzi în plinătatea forțelor creatoare, un artist proteic care nu abandonează, odată cu schimbarea registrului interpretativ, câștigurile expresive din viziunile anterioare: astfel că bogăția cromatică a peisagismului băimărean se asociază unei rigori constructive — cu ecouri din Kmetty și Feininger —, și cu o austeritate ascetică autentic spirituală." (Centrul Cultural al Republicii Ungare, București, ianuarie 2001.)
Văzând laolaltă lucrările sale, cu infinita bogăție a motivelor și ideilor picturale, ne dăm seama tot mai bine că Véső Ágoston îmbogățește cu capitole mereu noi istoria Băii Mari.
Szücs György
Discuții purtate cu ocazia centenarului coloniei artistice băimărene
Despre precursori
„Importanța și succesul Băii Mari se datorează mai multor componente. Întâi faptul că diferă radical de restul școlilor din epocă. Este foarte important și faptul că fondatorii au acționat motivați de un crez profetic. Erau intransigenți, preoți ai artei. Fundamentală este dragostea față de natură, manifestată prin legătura pe care au căutat-o între om și lumea înconjurătoare. La toate acestea se adăugau condiții personale extraordinare: un lider de prestigiu în persoana lui Hollósy, o comunitate de creație, și, nu în ultimul rând, sprijinul conducerii orașului — ca și faptul că publicul băimărean i-a primit pe artiști cu atâta căldură, încât a devenit ceva firesc să-i vezi pictând peste tot, iar tablourile au intrat nu doar în casele burghezilor, ci și în cele ale minerilor! Artistul devenise un membru al familiei… Și, în final — deși poate ar fi trebuit să încep cu asta —, peisajul, acel genius loci absolut extraordinar și fermecător." (Feledy Balázs, 1996)
Despre începuturile artistice
„Într-o oarecare măsură, cerințele erau aproape identice: între ceea ce se dorea a fi «băimăreanismul» și pretențiile școlii superioare de artă de la Cluj nu era o diferență palpabilă, datorită în parte și faptului că unii profesori clujeni, de pildă Mohy Sándor, studiaseră la Baia Mare și urmaseră ideile pedagogice ale lui Hollósy. În schimb, între învățământul artistic bucureștean și cel clujean, diferența a fost destul de mare. La București se impunea influența școlii franceze, cu accentul pus pe componenta artistică, pe când la Cluj se acorda mai mare atenție meseriei. Ideal ar fi fost o combinare a celor două. Eu m-am prezentat în anul al patrulea și mi s-a permis să expun la expoziția regională împreună cu profesorii mei. Deși studiam sculptura, am trimis o pictură, care a și fost acceptată. Lucrarea manifesta acel «băimăreanism», o modernitate mai accentuată, care i-a impresionat pe colegi tocmai prin colorismul intens față de lucrările clujene. Nu a fost meritul meu personal — am crescut la Baia Mare, am văzut și am asimilat aceste culori vii." (Szücs György, 1995)
Tradiție și înnoire
„În pofida valorilor aduse, tradiția băimăreană reprezintă o povară pentru noi, întrucât — mai ales în străinătate — se pretinde să lucrăm în stilul marilor înaintași. Această așteptare este absurdă, pentru că timpul nu stă pe loc, întreaga lume se dezvoltă și se modernizează, inclusiv gândirea și viziunea artistului, și prin urmare și modul său de expresie. Merită menționat că pictorii din a doua generație băimăreană, după ce au cunoscut limbajul curentelor de avangardă, au lucrat într-un stil mult mai modern decât fondatorii. În mod firesc, noi, urmașii lor mai târzii, dorim și noi să aplicăm rezultatele obținute în ultimii o sută de ani în posibilitățile de expresie ale artei contemporane. Din acest punct de vedere, comunitatea artistică băimăreană este și ea eterogenă, curentele prezente variind de la realism până la abstracție. Pot număra pe degetele unei mâini pictorii care iubesc natura cu o venerație aproape religioasă și lucrează conform bunelor maniere tradiționale — cu sevaletul în față, cu ochii ațintiți asupra fiecărei tremurări a luminii —, fără să țină seama de modele picturale, pictând cu curaj numai ceea ce le dictează inima și convingerea. Aceștia sunt băimărenii tradiționaliști pe cale de dispariție." (Dávid Lajos, 1996)